Once upon a window

S-a făcut atât de târziu
peste lume,
atât de târziu
că orele se pot îmbrăţişa,
atât de strâns
încât se crapă viitorul
şi urlă atât de tare
că „noi” nu suntem în el...

Şi noi ne privim atât de strâmb
încât pleoapa mea
îţi sărută din greşeală
mâna stângă,
atât de apăsat
până îţi înfloresc psalmi
printre degete...

Pe sub tălpi mi se scurge,
atât de lin, iubirea.
Şi tu îmi şopteşti
atât de încet,
„Păşeşte liberă,
fii fericită”,
atât de încet
să n-audă nici Dumnezeu.

În cer se deschid ferestrele
atât de larg,
că lumea toată încape prin ele,
şi noi, atât de singuri,
ne zâmbim atât de gol
de la singura fereastră
care n-a mai apucat
să se deschidă.

Străini şi călători (2)...

Ţi-am cuprins palma amorţită, cum se cuprind doi îndrăgostiţi când se întâlnesc pentru ultima dată, dar degetele tale tăceau. Nu se mai împleticeau în părul meu, nu mai alunecau stângaci pe obraz. Stăteau cuminţi în palma mea, lăsând golul dintre noi să se umple de o linişte tulburătoare.
Încotro, Maico? Şi când te mai întorci? Aş vrea să ştiu dacă drumul pe care mergi e pietros, dacă nu te dor tălpile de la urcatul atâtor nori. Vreau să-mi spui cine ţi-a stins lumina din ochi, cine ţi-a luat slovele şi le-a lepădat dincolo de lumea asta? Mai ştii cum mă cheamă? Şi dacă da, de ce nu mă mai strigi? Astăzi mi-am încuiat ferestrele şi plâng cu ele închise. Deasupra mea se plimbă oameni fără aripi, cutremurându-mi lacrima.
Unde am pus serile cu poveşti? “O să vezi, îmi spuneai, într-o noapte o să bată cineva la fereastră, şi eu n-am să mai răspund. Într-o altă noapte, o să bată cineva la ferestrele tuturor, şi nimeni n-o să mai răspundă.” Calea până la tine e-acum lungă cât o eternitate.
Să ştii că te aştept, cu amintirile chircite într-un colţ de salon, cu dragostea tremurând de frig…Te aştept, cum mă aşteptai tu în poartă, cu braţele deschise larg, ca un zâmbet. Aştept să se prăvălească cerul, să te-aducă înapoi. Te aştept, cu privirea risipită peste lume, ca şi cum ai apărea de peste tot. Aproape că te zăresc, aducând după tine prima zi de şcoală, prima vânătaie, primul şi ultimul cuvânt. Aici, în braţele toamnei, stau pe genunchi, şi jur că te aud cum clipeşti.

Şi melodia pleoapelor tale mă trezeşte la mijlocul ultimei secunde. Brusc, tăcerea miroase a fân proaspăt cosit.

Străini şi călători...

O rază de lună ştirbă stă atârnată de fereastra mea. Cu retina aproape arsă încerc să privesc printre amintiri. Toate se derulează ca un film vechi. Una dintre ele îmi face avânt şi mă aruncă în grădina cu licurici. Acolo mă întâmpină ochii –pe atunci, neorbi- ai bunicii...Lângă ea, neobosită, iubirea cânta la vioară, zâmbea şi mirosea a lumină...
Acum, în timp ce Maica-mi se odihneşte pe patul mucegăit dintr-un spital, mie mi-a mai rămas doar să-mi înec sentimentele cu litere. Ea nu mai are cuvinte pe buze...
Iartă-mă, Maică, pentru că ţi-am lăsat nepăzit căpătâiul prea multă vreme. De-aş putea, aş rupe aripile tuturor muştelor care ţi-au zdrobit visele.
Iartă-mi tălpile ce-au apucat-o prea curând spre lumea toamnelor cu renunţări, şi-am uitat licuricii în cutia de chibrituri. Ţi-aş săruta fiecare bătătură, până ar înflori salcâmii-n palmele tale.
Iartă-mă că ţi-am zâmbit atât de rar. Nu am ştiut că mustrările tale sunt lecţii sfinte. Aş frânge limbile ceasului şi le-aş pune-n drumul timpului, să se împiedice de ele...şi apoi mi-aş aşeza veşnic capul in poala ta...
Iartă-mă că-I cer necontenit lui Dumnezeu să-ţi trântească Împărăţia în nas, dar nu m-ai învăţat niciodată să te pierd. Ştiu că pe străzile de aur ai putea alerga şi-ai putea cânta. Viaţa asta te-a ţintuit în lut. Dar nu mi-ai spus că într-o zi îţi vei lua aripile crescute la umbra mărului nostru, şi-o vei apuca spre cer fără mine. ..
Cui voi mai număra eu bătăile inimii? Cine-mi va plânge la telefon? Cine-mi va spune zilnic să nu mă las de Dumnezeu? Ce mâini aspre voi pipăi când noaptea va deschide ochii peste mine şi lumânările-s arse? Cu lacrimile cui mi-oi mai învia eu copilăria? La pieptul cui îmi voi strivi eu dorul?
Doamne, dacă mă citeşti, rupe o clipă din veşnicia în care va fi doar a Ta, şi mai lasă-mi-o. Să-mi mai pun o dată fruntea in căuşul palmelor ei, să-i mai desenez o casă strâmbă doar ca să zambească o ultimă dată...

Bunicul se plimbă năuc prin salon, împiedicându-se, pentru a nu ştiu câta oară, de o aripă de înger...

Miez de suflet...

“Adevărat vă spun că, oridecâteori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.”

Acum două nopţi L-am întâlnit pe Dumnezeu. Stătea rezemat de zidul unei clădiri abandonate. Dincolo de el, casa Lui. Plângea. M-am aşezat lângă El să-I spun să nu mai plângă.
Acum două nopţi am aflat că Dumnezeu umblă desculţ şi Îi e frig. Acum două nopţi L-am încălţat pe Dumnezeu. Ochii goi I s-au inseninat.
Acum două nopţi Dumnezeu a adormit în patul meu. Când s-a trezit, zâmbea şi m-a întrebat ce mai fac. Îi plăcea bucătăria mea şi orezul cu lapte.
Ieri, pe degetele lui Dumnezeu, s-a topit îngheţata de vişine. Dumnezeu râdea în hohote, de parcă niciodată nu mai văzuse o îngheţată topindu-se. Apoi I S-a făcut foame şi am împărţit un sendviş.
Ieri, când traversam strada, Dumnezeu m-a prins de mână. Îi era frică de maşini.
Noaptea trecută L-am pus pe Dumnezeu să aleagă: acasă, casa de copii sau strada din nou. Nehotărât, Dumnezeu a ales strada. L-am lăsat unde L-am găsit, cu ochii la fel de căprui şi pustii.
Noaptea trecută L-am ţinut pe Dumnezeu în braţe. El plângea, eu plângeam...
Strângând în mâna stângă ultimii 2 lei, Dumnezeu era atat de frumos...şi atât de trist.

În amintirea Anicăi, fetiţa nimănui, care m-a învăţat că, oricâte eşecuri m-ar îmbrăţişa, dragostea cu rădăcinile in Cer nu se sfârşeşte în veci.

Nu aici...

Nu-i aici a noastră bucurie,
lumea n-are pentru noi decât urgie.
Tot ce poate să ne dea-i zădărnicie
S-o străbateţi, fraţi iubiţi, ca pe-o pustie,
- nu-i aici a noastră bucurie!

Nu-i aici a noastră alinare,
pentru noi viaţa-i zbucium şi-alergare,
e-un şir lung de încercări şi renunţare -
s-o sfârşim cu stăruinţă în lucrare
- nu-i aici a noastră alinare!

Nu-i aici a noastră mângâiere,
lumea n-are pentru noi decât durere!
Fraţi iubiţi, care priviţi spre înviere
n-avem aici decat oţet şi fiere
- nu-i aici a noastră mângâiere.

Nu-i aici a noastră fericire
tot ce are lumea-i fum şi amăgire.
Fericirea-i doar în jertfă şi-n iubire
pe-un drum lung de luptă şi de dăruire!
- nu-i aici o altă fericire!

Nu-i aici a noastră sărbătoare,
o, priviţi înţelenitele ogoare,
holdele ce-aşteaptă mâini secerătoare,
cine să muncească şi să lupte oare?
- nu-i aici a noastră sărbătoare!

Vom afla cândva şi noi odihna,
când lucrarea ne-o vom fi făcut deplin,
când vom fi ajunşi în Patria Divină,
să culegem rodul jertfei din Lumină!
- O, de-atunci avea-veţi voi odihnă!

Metamorfoza sufletului...

De vreme buna ma tot caut…Ma caut inapoi si ma caut inainte. Ma caut dupa ziduri si prin gropi. Doamne, unde sunt? Unde m-am dus?
Mi-am cladit o casa pe marginea apei, unde mi-am inecat fiece vis care ma zdrobea. De sub valuri, inca imi zambeau, asa ca am urcat pe munte. Mi-am asezat, incet, sufletul sifonat intre peretii cetatii, pana s-a obisnuit cu zidul si-a vrut sa fie si el piatra.
M-as arunca spre nori, m-as agata de colturile lunii, de vreo raza de soare ratacita mai aproape de pamant; dar oamenii, cata vreme-s inca lut, nu stiu zbura. Degeaba-mi tot falfai mainile, cuprinsa de frenezie, noroiul asta putred ma trage mereu si mereu inapoi…
Ratacita prin aceasta paranteza a lumii, paranteza numita viata, cu dragostea dintai prea stramta, alerg schiopatand tot cautandu-mi o casa. Scotocesc orice inima ce o intalnesc, sperand ca ma voi potrivi intr-una din ele…Cu ochii credintei patati, caut porumbelul cu frunza de maslin, sa-mi mai spuna o data ca merg bine, ca ma tarasc inspre Tine, ca mai ai o promisiune prin buzunar si pentru mine…
Din cenusa, cu ultima suflare, ridic stindardul iubirii…Il asez, stangaci, pe umarul drept, peste umbra Mainii Tale…Si lacrimile plang, cand se sparg de pamant…
Stiu ca, unita cu Tine, pamantul acesta mi-e doar sala de asteptare; si doar atunci cand, de dorul Tau, trupul se va intoarce in tarana, omorand si secundele odata cu el…doar atunci cand sufletul meu, despicand norii, va poposi la marginea singurei inimi care nu se inchide…Abia atunci imi voi fi gasit casa…

Daca n-ai mai fi?

As vrea sa spintec cerul, sa trec dincolo de norii care-mi apasa, cu atata maiestrie, umerii...Sa-l rup in mii de bucati, si sa Te gasesc undeva-ntr-un colt, sa ma prind de gulerul hainei Tale, si sa urlu clar si raspicat : "Ma doare, Isuse! Ma frange viata, Doamne!"...Dar ma gandesc ca nu cunosc limba Ta. Nu stiu sa-Ti vorbesc in cuvinte sfinte care sa-Ti deschida inima. Ce forma are inima Ta? Si ce culoare? Cand pui mana pe ea, cum bate?
Praful asta de pe picioare nici nu stiu de unde l-am adunat. Am batatorit prea mult pamantul, si tot nu m-am intors in el. De ce nu gasesc drumul catre inceput? Ce nenorocire mi se intampla! Nu vrei sa ma nasti din nou? Din ceva care rimeaza cu dragostea...
Nu-mi place sa-Ti scriu aici, in vazul tuturor, dar mi-e frica de-o intalnire in doi...Mi-e teama ca nici de data asta nu va aparea o Mana care sa-mi mazgaleasca peretii...
Prinsa intre promisiune si ceea ce cunosc, ma avant sa dau cu pumnul in nori. Un gand mi se aprinde, si-ntuneca tot cerul: Ce-ar fi daca, pentru o secunda, n-ai mai fi? Si ma intorc...

Moarte în Lumină...

Am vazut de toate. Am gustat din toate. Gust amar, gust dulce, lumină şi întuneric. Te-am pierdut de mii de ori şi m-ai găsit de-un infinit. Rătăcesc de când mă ştiu. Mă lepăd de toate şi-apoi îmi umplu desaga cu alte comori lumeşti. Mi le fură hoţii şi le mâncă moliile, iar eu dau cu pumnii-n Cuvânt. Unde mi-e dragostea dintâi? Să fie zilele din urmă? Să fim oare înainte de sfârsit c-un singur pas? Şi-ncotro s-o apuc? De unde ştiu că făcându-l înspre Tine n-am să mă prăbueşc într-un abis fără final?
Te strig de la poalele muntelui: "Ridică-mi aripile şi aşează-mi-le din nou lângă umeri, să mă înalţ spre vârful din care m-am rostogolit ca-ntr-un vis!" De aici nu-Ţi pot vedea decât poala hainei, şi albul ei îmi arde privirea. Cine a aşezat atâta întunecime între cer şi pământ?
Îmi strâng armura, şi mâinile mi se încleştează pe scut; cu coiful mânturii într-o parte şi râvna Evangheliei, mă avânt pe cărarea 'ceasta pe care au rămas urmele paşilor lui Dumnezeu.
Ajută-mi, Doamne, să sar in hăul dintre noi, şi prinde-mă...sau lasă-mă sa mor lângă tălpile Tale...Voi fi murind frumos...

Amurgul unui drum...

[Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi.]

Miroase a capăt de potecă...
Acest drum scurt,
dar presărat la tot pasul cu maci
şi flori de soare...
Această bucată de pământ
îşi scutură acum ultima floare...
Mă strigă un alt început
Şi recunosc glasul -
Mi-ai mai scris cu el încă o mie de poveşti
Nereuşite...
Un strop diafan
De apă, amestecată cu zori
Îşi face loc pe sub învelitoarea ochilor...
În scurta-i călătorie spre nimic
Îmi lasă o urmă pe obrazul drept...
Şi-n pata asta umedă
Îţi pui degetul şi scrii...

Mă îmbrăţişezi...
Şi-n mângâierea-Ţi, Isuse
Îmi plămădeşti inima
Din nou.