Ţi-am cuprins palma amorţită, cum se cuprind doi îndrăgostiţi când se întâlnesc pentru ultima dată, dar degetele tale tăceau. Nu se mai împleticeau în părul meu, nu mai alunecau stângaci pe obraz. Stăteau cuminţi în palma mea, lăsând golul dintre noi să se umple de o linişte tulburătoare.
Încotro, Maico? Şi când te mai întorci? Aş vrea să ştiu dacă drumul pe care mergi e pietros, dacă nu te dor tălpile de la urcatul atâtor nori. Vreau să-mi spui cine ţi-a stins lumina din ochi, cine ţi-a luat slovele şi le-a lepădat dincolo de lumea asta? Mai ştii cum mă cheamă? Şi dacă da, de ce nu mă mai strigi? Astăzi mi-am încuiat ferestrele şi plâng cu ele închise. Deasupra mea se plimbă oameni fără aripi, cutremurându-mi lacrima.
Unde am pus serile cu poveşti? “O să vezi, îmi spuneai, într-o noapte o să bată cineva la fereastră, şi eu n-am să mai răspund. Într-o altă noapte, o să bată cineva la ferestrele tuturor, şi nimeni n-o să mai răspundă.” Calea până la tine e-acum lungă cât o eternitate.
Să ştii că te aştept, cu amintirile chircite într-un colţ de salon, cu dragostea tremurând de frig…Te aştept, cum mă aşteptai tu în poartă, cu braţele deschise larg, ca un zâmbet. Aştept să se prăvălească cerul, să te-aducă înapoi. Te aştept, cu privirea risipită peste lume, ca şi cum ai apărea de peste tot. Aproape că te zăresc, aducând după tine prima zi de şcoală, prima vânătaie, primul şi ultimul cuvânt. Aici, în braţele toamnei, stau pe genunchi, şi jur că te aud cum clipeşti.
Şi melodia pleoapelor tale mă trezeşte la mijlocul ultimei secunde. Brusc, tăcerea miroase a fân proaspăt cosit.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu