3 lei și 90 de bani

Îmi place să mă opresc la patiserie de câte ori merg să-i văd. Lui îi place cornul cu ciocolată, ei covrigul cu sare. 3 lei si 90 de bani. Prea puțin pentru cât primesc înapoi. Un sărut umed și lipicios pe obraz, o replică ironică, dar care îmi fură mereu un zâmbet. O îmbrățișare și o privire tristă ori de câte ori mă pregătesc să plec. Un telefon inopinat în timpului cursului de Psihologie Transpersonală, care face toate privirile să se întoarcă spre mine. Îi închid și râd aproape în hohote. Știu că vor doar să mă cheme acasă. Mă uit la mâinile lui. Atât de mici, și trebuie să învețe să se țină strâns de viață. Lumea lui e făcută din culori și nu vreau să îi spun încă despre nori, despre pământul uscat ce o să îi stea în drum de atâtea ori. Nici ei despre sunetul despărțirilor, al pașilor care se duc, se duc; al aripilor care se duc, se duc. Nu vreau să le dezvălui nimic. Îi țin doar de mâinile murdare de ciocolată și merg cu ei.
Mă opresc la patiserie de câte ori merg să-i văd. Le cumpăr un corn cu ciocolată și un covrig cu sare.
”3 lei si 90 de bani”
”mulțumesc frumos, o zi bună!”

Declinare...

Am hotărât să mă declin,
Trecându-mă prin toate cazurile.
Manualul de gramatică
Susţinea că, declinând un pronume,
Putem cunoaşte toate alternativele lui.
Şi astfel, înlocuindu-mă cu un pronume,
Nu am săvârşit un sacrilegiu,
Întrucât acelaşi manual
Definea pronumele ca fiind un locţiitor al
substantivului.
Fiinţă, lucru,
Ba chiar şi moarte.
Aşadar am decis să mă declin,
Sperând să-mi descopăr toate ungherele.
Nominativ. Eu...
Asta poate să însemne multe...
Eu...
Alături trebuie să pun un verb.
E obligatoriu.
Altfel nu pot să aflu nimic despre mine.
Deci:
Eu sunt...
Nu, hotărât !
Trebuie să las baltă cazul ăsta.
Nominativul mă numeşte,
Dar nu mă determină...
Deci:
Al meu !
Genitiv. Posed...
Ce?
Al meu, a mea, ale mele, ai mei...
Ai mei?
Ochii sunt ai mei ?
Sentimentele sunt ale mele ?
Oh, nu !
Nu poate fi vorba de asta.
Indiferent ce aş poseda,
Aceasta nu mă poate caracteriza.
Şi apoi manualul e clar:
Pronumele personal "eu" nu are genitiv.
- Nu are genitiv?
- Există însă pronumele posesiv...
- Bine, dar eu ca persoană nu am nimic ?
- Ba da, cazul dativ.
Dativ?
Primesc ceva.
Mie, îmi, mi...
Daţi-mi ceva, oameni !
O noapte,
Un sărut,
O inimă,
Sau o iluzie !
Trebuie să caut dativ !
Nimeni ?
Cum, n-am nici dativ ?
Pe mine, mă, m-...
Mă acuzaţi pe mine...
Mă condamnaţi...
Şi precum spune şi manualul,
Sufăr acţiunea fără să crâcnesc.
Apoi, obosit de acuzaţii,
Trec la vocativ,
Unde însă nu mă descopăr,
De nimeni nefiind strigat.
Derutat, neştiind unde mă aflu,
În mine sau în jurul meu,
Mi-am descoperit, în trecutul îndepărtat,
Ablativul.
Astfel am putut afla
În ce circumstanţe exist.
Mi-am determinat poziţia
În funcţie de mediu !
Dar la întrebarea
"În mine?"
Căutând corespondenţa cu
"Faţă de mine"
Am descoperit,
Cu lacrimi în ochi,
Cu lacrimile mele,
Singurele pe care
Genitivul nu-mi interzisese să le port,
Că m-am declinat zadarnic,
Nedelimitându-mă
Nici măcar faţă de mine ;
Şi m-am căutat inutil
Într-un manual mincinos,
Care nu-mi spunea despre mine
Decât că mă pot substitui cu un pronume.

[V.S.]

Ne quid nimis.

Pe vârful acului
cu care imi coşi respiraţia
de veşnicie,
dansează mii de îngeri;

galbenul lor moale
mi se sparge pe umeri;
şi ma umplu de soare.

Tu, Doamne, ştii când să taci
şi cât de lent să împingi
acele ceasornicului;
cât de aproape să ţii Harul
de mine.

Nu-Ţi mai cer nimic.
Decât să-mi iscăleşti,
mărunt,
numele în Carte.

Once upon a window

S-a făcut atât de târziu
peste lume,
atât de târziu
că orele se pot îmbrăţişa,
atât de strâns
încât se crapă viitorul
şi urlă atât de tare
că „noi” nu suntem în el...

Şi noi ne privim atât de strâmb
încât pleoapa mea
îţi sărută din greşeală
mâna stângă,
atât de apăsat
până îţi înfloresc psalmi
printre degete...

Pe sub tălpi mi se scurge,
atât de lin, iubirea.
Şi tu îmi şopteşti
atât de încet,
„Păşeşte liberă,
fii fericită”,
atât de încet
să n-audă nici Dumnezeu.

În cer se deschid ferestrele
atât de larg,
că lumea toată încape prin ele,
şi noi, atât de singuri,
ne zâmbim atât de gol
de la singura fereastră
care n-a mai apucat
să se deschidă.

Străini şi călători (2)...

Ţi-am cuprins palma amorţită, cum se cuprind doi îndrăgostiţi când se întâlnesc pentru ultima dată, dar degetele tale tăceau. Nu se mai împleticeau în părul meu, nu mai alunecau stângaci pe obraz. Stăteau cuminţi în palma mea, lăsând golul dintre noi să se umple de o linişte tulburătoare.
Încotro, Maico? Şi când te mai întorci? Aş vrea să ştiu dacă drumul pe care mergi e pietros, dacă nu te dor tălpile de la urcatul atâtor nori. Vreau să-mi spui cine ţi-a stins lumina din ochi, cine ţi-a luat slovele şi le-a lepădat dincolo de lumea asta? Mai ştii cum mă cheamă? Şi dacă da, de ce nu mă mai strigi? Astăzi mi-am încuiat ferestrele şi plâng cu ele închise. Deasupra mea se plimbă oameni fără aripi, cutremurându-mi lacrima.
Unde am pus serile cu poveşti? “O să vezi, îmi spuneai, într-o noapte o să bată cineva la fereastră, şi eu n-am să mai răspund. Într-o altă noapte, o să bată cineva la ferestrele tuturor, şi nimeni n-o să mai răspundă.” Calea până la tine e-acum lungă cât o eternitate.
Să ştii că te aştept, cu amintirile chircite într-un colţ de salon, cu dragostea tremurând de frig…Te aştept, cum mă aşteptai tu în poartă, cu braţele deschise larg, ca un zâmbet. Aştept să se prăvălească cerul, să te-aducă înapoi. Te aştept, cu privirea risipită peste lume, ca şi cum ai apărea de peste tot. Aproape că te zăresc, aducând după tine prima zi de şcoală, prima vânătaie, primul şi ultimul cuvânt. Aici, în braţele toamnei, stau pe genunchi, şi jur că te aud cum clipeşti.

Şi melodia pleoapelor tale mă trezeşte la mijlocul ultimei secunde. Brusc, tăcerea miroase a fân proaspăt cosit.

Străini şi călători...

O rază de lună ştirbă stă atârnată de fereastra mea. Cu retina aproape arsă încerc să privesc printre amintiri. Toate se derulează ca un film vechi. Una dintre ele îmi face avânt şi mă aruncă în grădina cu licurici. Acolo mă întâmpină ochii –pe atunci, neorbi- ai bunicii...Lângă ea, neobosită, iubirea cânta la vioară, zâmbea şi mirosea a lumină...
Acum, în timp ce Maica-mi se odihneşte pe patul mucegăit dintr-un spital, mie mi-a mai rămas doar să-mi înec sentimentele cu litere. Ea nu mai are cuvinte pe buze...
Iartă-mă, Maică, pentru că ţi-am lăsat nepăzit căpătâiul prea multă vreme. De-aş putea, aş rupe aripile tuturor muştelor care ţi-au zdrobit visele.
Iartă-mi tălpile ce-au apucat-o prea curând spre lumea toamnelor cu renunţări, şi-am uitat licuricii în cutia de chibrituri. Ţi-aş săruta fiecare bătătură, până ar înflori salcâmii-n palmele tale.
Iartă-mă că ţi-am zâmbit atât de rar. Nu am ştiut că mustrările tale sunt lecţii sfinte. Aş frânge limbile ceasului şi le-aş pune-n drumul timpului, să se împiedice de ele...şi apoi mi-aş aşeza veşnic capul in poala ta...
Iartă-mă că-I cer necontenit lui Dumnezeu să-ţi trântească Împărăţia în nas, dar nu m-ai învăţat niciodată să te pierd. Ştiu că pe străzile de aur ai putea alerga şi-ai putea cânta. Viaţa asta te-a ţintuit în lut. Dar nu mi-ai spus că într-o zi îţi vei lua aripile crescute la umbra mărului nostru, şi-o vei apuca spre cer fără mine. ..
Cui voi mai număra eu bătăile inimii? Cine-mi va plânge la telefon? Cine-mi va spune zilnic să nu mă las de Dumnezeu? Ce mâini aspre voi pipăi când noaptea va deschide ochii peste mine şi lumânările-s arse? Cu lacrimile cui mi-oi mai învia eu copilăria? La pieptul cui îmi voi strivi eu dorul?
Doamne, dacă mă citeşti, rupe o clipă din veşnicia în care va fi doar a Ta, şi mai lasă-mi-o. Să-mi mai pun o dată fruntea in căuşul palmelor ei, să-i mai desenez o casă strâmbă doar ca să zambească o ultimă dată...

Bunicul se plimbă năuc prin salon, împiedicându-se, pentru a nu ştiu câta oară, de o aripă de înger...

Miez de suflet...

“Adevărat vă spun că, oridecâteori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.”

Acum două nopţi L-am întâlnit pe Dumnezeu. Stătea rezemat de zidul unei clădiri abandonate. Dincolo de el, casa Lui. Plângea. M-am aşezat lângă El să-I spun să nu mai plângă.
Acum două nopţi am aflat că Dumnezeu umblă desculţ şi Îi e frig. Acum două nopţi L-am încălţat pe Dumnezeu. Ochii goi I s-au inseninat.
Acum două nopţi Dumnezeu a adormit în patul meu. Când s-a trezit, zâmbea şi m-a întrebat ce mai fac. Îi plăcea bucătăria mea şi orezul cu lapte.
Ieri, pe degetele lui Dumnezeu, s-a topit îngheţata de vişine. Dumnezeu râdea în hohote, de parcă niciodată nu mai văzuse o îngheţată topindu-se. Apoi I S-a făcut foame şi am împărţit un sendviş.
Ieri, când traversam strada, Dumnezeu m-a prins de mână. Îi era frică de maşini.
Noaptea trecută L-am pus pe Dumnezeu să aleagă: acasă, casa de copii sau strada din nou. Nehotărât, Dumnezeu a ales strada. L-am lăsat unde L-am găsit, cu ochii la fel de căprui şi pustii.
Noaptea trecută L-am ţinut pe Dumnezeu în braţe. El plângea, eu plângeam...
Strângând în mâna stângă ultimii 2 lei, Dumnezeu era atat de frumos...şi atât de trist.

În amintirea Anicăi, fetiţa nimănui, care m-a învăţat că, oricâte eşecuri m-ar îmbrăţişa, dragostea cu rădăcinile in Cer nu se sfârşeşte în veci.