“Adevărat vă spun că, oridecâteori aţi făcut aceste lucruri unuia din aceşti foarte neînsemnaţi fraţi ai Mei, Mie mi le-aţi făcut.”
Acum două nopţi L-am întâlnit pe Dumnezeu. Stătea rezemat de zidul unei clădiri abandonate. Dincolo de el, casa Lui. Plângea. M-am aşezat lângă El să-I spun să nu mai plângă.
Acum două nopţi am aflat că Dumnezeu umblă desculţ şi Îi e frig. Acum două nopţi L-am încălţat pe Dumnezeu. Ochii goi I s-au inseninat.
Acum două nopţi Dumnezeu a adormit în patul meu. Când s-a trezit, zâmbea şi m-a întrebat ce mai fac. Îi plăcea bucătăria mea şi orezul cu lapte.
Ieri, pe degetele lui Dumnezeu, s-a topit îngheţata de vişine. Dumnezeu râdea în hohote, de parcă niciodată nu mai văzuse o îngheţată topindu-se. Apoi I S-a făcut foame şi am împărţit un sendviş.
Ieri, când traversam strada, Dumnezeu m-a prins de mână. Îi era frică de maşini.
Noaptea trecută L-am pus pe Dumnezeu să aleagă: acasă, casa de copii sau strada din nou. Nehotărât, Dumnezeu a ales strada. L-am lăsat unde L-am găsit, cu ochii la fel de căprui şi pustii.
Noaptea trecută L-am ţinut pe Dumnezeu în braţe. El plângea, eu plângeam...
Strângând în mâna stângă ultimii 2 lei, Dumnezeu era atat de frumos...şi atât de trist.
În amintirea Anicăi, fetiţa nimănui, care m-a învăţat că, oricâte eşecuri m-ar îmbrăţişa, dragostea cu rădăcinile in Cer nu se sfârşeşte în veci.
