De vreme buna ma tot caut…Ma caut inapoi si ma caut inainte. Ma caut dupa ziduri si prin gropi. Doamne, unde sunt? Unde m-am dus?
Mi-am cladit o casa pe marginea apei, unde mi-am inecat fiece vis care ma zdrobea. De sub valuri, inca imi zambeau, asa ca am urcat pe munte. Mi-am asezat, incet, sufletul sifonat intre peretii cetatii, pana s-a obisnuit cu zidul si-a vrut sa fie si el piatra.
M-as arunca spre nori, m-as agata de colturile lunii, de vreo raza de soare ratacita mai aproape de pamant; dar oamenii, cata vreme-s inca lut, nu stiu zbura. Degeaba-mi tot falfai mainile, cuprinsa de frenezie, noroiul asta putred ma trage mereu si mereu inapoi…
Ratacita prin aceasta paranteza a lumii, paranteza numita viata, cu dragostea dintai prea stramta, alerg schiopatand tot cautandu-mi o casa. Scotocesc orice inima ce o intalnesc, sperand ca ma voi potrivi intr-una din ele…Cu ochii credintei patati, caut porumbelul cu frunza de maslin, sa-mi mai spuna o data ca merg bine, ca ma tarasc inspre Tine, ca mai ai o promisiune prin buzunar si pentru mine…
Din cenusa, cu ultima suflare, ridic stindardul iubirii…Il asez, stangaci, pe umarul drept, peste umbra Mainii Tale…Si lacrimile plang, cand se sparg de pamant…
Stiu ca, unita cu Tine, pamantul acesta mi-e doar sala de asteptare; si doar atunci cand, de dorul Tau, trupul se va intoarce in tarana, omorand si secundele odata cu el…doar atunci cand sufletul meu, despicand norii, va poposi la marginea singurei inimi care nu se inchide…Abia atunci imi voi fi gasit casa…
