Once upon a window

S-a făcut atât de târziu
peste lume,
atât de târziu
că orele se pot îmbrăţişa,
atât de strâns
încât se crapă viitorul
şi urlă atât de tare
că „noi” nu suntem în el...

Şi noi ne privim atât de strâmb
încât pleoapa mea
îţi sărută din greşeală
mâna stângă,
atât de apăsat
până îţi înfloresc psalmi
printre degete...

Pe sub tălpi mi se scurge,
atât de lin, iubirea.
Şi tu îmi şopteşti
atât de încet,
„Păşeşte liberă,
fii fericită”,
atât de încet
să n-audă nici Dumnezeu.

În cer se deschid ferestrele
atât de larg,
că lumea toată încape prin ele,
şi noi, atât de singuri,
ne zâmbim atât de gol
de la singura fereastră
care n-a mai apucat
să se deschidă.

Străini şi călători (2)...

Ţi-am cuprins palma amorţită, cum se cuprind doi îndrăgostiţi când se întâlnesc pentru ultima dată, dar degetele tale tăceau. Nu se mai împleticeau în părul meu, nu mai alunecau stângaci pe obraz. Stăteau cuminţi în palma mea, lăsând golul dintre noi să se umple de o linişte tulburătoare.
Încotro, Maico? Şi când te mai întorci? Aş vrea să ştiu dacă drumul pe care mergi e pietros, dacă nu te dor tălpile de la urcatul atâtor nori. Vreau să-mi spui cine ţi-a stins lumina din ochi, cine ţi-a luat slovele şi le-a lepădat dincolo de lumea asta? Mai ştii cum mă cheamă? Şi dacă da, de ce nu mă mai strigi? Astăzi mi-am încuiat ferestrele şi plâng cu ele închise. Deasupra mea se plimbă oameni fără aripi, cutremurându-mi lacrima.
Unde am pus serile cu poveşti? “O să vezi, îmi spuneai, într-o noapte o să bată cineva la fereastră, şi eu n-am să mai răspund. Într-o altă noapte, o să bată cineva la ferestrele tuturor, şi nimeni n-o să mai răspundă.” Calea până la tine e-acum lungă cât o eternitate.
Să ştii că te aştept, cu amintirile chircite într-un colţ de salon, cu dragostea tremurând de frig…Te aştept, cum mă aşteptai tu în poartă, cu braţele deschise larg, ca un zâmbet. Aştept să se prăvălească cerul, să te-aducă înapoi. Te aştept, cu privirea risipită peste lume, ca şi cum ai apărea de peste tot. Aproape că te zăresc, aducând după tine prima zi de şcoală, prima vânătaie, primul şi ultimul cuvânt. Aici, în braţele toamnei, stau pe genunchi, şi jur că te aud cum clipeşti.

Şi melodia pleoapelor tale mă trezeşte la mijlocul ultimei secunde. Brusc, tăcerea miroase a fân proaspăt cosit.

Străini şi călători...

O rază de lună ştirbă stă atârnată de fereastra mea. Cu retina aproape arsă încerc să privesc printre amintiri. Toate se derulează ca un film vechi. Una dintre ele îmi face avânt şi mă aruncă în grădina cu licurici. Acolo mă întâmpină ochii –pe atunci, neorbi- ai bunicii...Lângă ea, neobosită, iubirea cânta la vioară, zâmbea şi mirosea a lumină...
Acum, în timp ce Maica-mi se odihneşte pe patul mucegăit dintr-un spital, mie mi-a mai rămas doar să-mi înec sentimentele cu litere. Ea nu mai are cuvinte pe buze...
Iartă-mă, Maică, pentru că ţi-am lăsat nepăzit căpătâiul prea multă vreme. De-aş putea, aş rupe aripile tuturor muştelor care ţi-au zdrobit visele.
Iartă-mi tălpile ce-au apucat-o prea curând spre lumea toamnelor cu renunţări, şi-am uitat licuricii în cutia de chibrituri. Ţi-aş săruta fiecare bătătură, până ar înflori salcâmii-n palmele tale.
Iartă-mă că ţi-am zâmbit atât de rar. Nu am ştiut că mustrările tale sunt lecţii sfinte. Aş frânge limbile ceasului şi le-aş pune-n drumul timpului, să se împiedice de ele...şi apoi mi-aş aşeza veşnic capul in poala ta...
Iartă-mă că-I cer necontenit lui Dumnezeu să-ţi trântească Împărăţia în nas, dar nu m-ai învăţat niciodată să te pierd. Ştiu că pe străzile de aur ai putea alerga şi-ai putea cânta. Viaţa asta te-a ţintuit în lut. Dar nu mi-ai spus că într-o zi îţi vei lua aripile crescute la umbra mărului nostru, şi-o vei apuca spre cer fără mine. ..
Cui voi mai număra eu bătăile inimii? Cine-mi va plânge la telefon? Cine-mi va spune zilnic să nu mă las de Dumnezeu? Ce mâini aspre voi pipăi când noaptea va deschide ochii peste mine şi lumânările-s arse? Cu lacrimile cui mi-oi mai învia eu copilăria? La pieptul cui îmi voi strivi eu dorul?
Doamne, dacă mă citeşti, rupe o clipă din veşnicia în care va fi doar a Ta, şi mai lasă-mi-o. Să-mi mai pun o dată fruntea in căuşul palmelor ei, să-i mai desenez o casă strâmbă doar ca să zambească o ultimă dată...

Bunicul se plimbă năuc prin salon, împiedicându-se, pentru a nu ştiu câta oară, de o aripă de înger...