Am hotărât să mă declin,
Trecându-mă prin toate cazurile.
Manualul de gramatică
Susţinea că, declinând un pronume,
Putem cunoaşte toate alternativele lui.
Şi astfel, înlocuindu-mă cu un pronume,
Nu am săvârşit un sacrilegiu,
Întrucât acelaşi manual
Definea pronumele ca fiind un locţiitor al
substantivului.
Fiinţă, lucru,
Ba chiar şi moarte.
Aşadar am decis să mă declin,
Sperând să-mi descopăr toate ungherele.
Nominativ. Eu...
Asta poate să însemne multe...
Eu...
Alături trebuie să pun un verb.
E obligatoriu.
Altfel nu pot să aflu nimic despre mine.
Deci:
Eu sunt...
Nu, hotărât !
Trebuie să las baltă cazul ăsta.
Nominativul mă numeşte,
Dar nu mă determină...
Deci:
Al meu !
Genitiv. Posed...
Ce?
Al meu, a mea, ale mele, ai mei...
Ai mei?
Ochii sunt ai mei ?
Sentimentele sunt ale mele ?
Oh, nu !
Nu poate fi vorba de asta.
Indiferent ce aş poseda,
Aceasta nu mă poate caracteriza.
Şi apoi manualul e clar:
Pronumele personal "eu" nu are genitiv.
- Nu are genitiv?
- Există însă pronumele posesiv...
- Bine, dar eu ca persoană nu am nimic ?
- Ba da, cazul dativ.
Dativ?
Primesc ceva.
Mie, îmi, mi...
Daţi-mi ceva, oameni !
O noapte,
Un sărut,
O inimă,
Sau o iluzie !
Trebuie să caut dativ !
Nimeni ?
Cum, n-am nici dativ ?
Pe mine, mă, m-...
Mă acuzaţi pe mine...
Mă condamnaţi...
Şi precum spune şi manualul,
Sufăr acţiunea fără să crâcnesc.
Apoi, obosit de acuzaţii,
Trec la vocativ,
Unde însă nu mă descopăr,
De nimeni nefiind strigat.
Derutat, neştiind unde mă aflu,
În mine sau în jurul meu,
Mi-am descoperit, în trecutul îndepărtat,
Ablativul.
Astfel am putut afla
În ce circumstanţe exist.
Mi-am determinat poziţia
În funcţie de mediu !
Dar la întrebarea
"În mine?"
Căutând corespondenţa cu
"Faţă de mine"
Am descoperit,
Cu lacrimi în ochi,
Cu lacrimile mele,
Singurele pe care
Genitivul nu-mi interzisese să le port,
Că m-am declinat zadarnic,
Nedelimitându-mă
Nici măcar faţă de mine ;
Şi m-am căutat inutil
Într-un manual mincinos,
Care nu-mi spunea despre mine
Decât că mă pot substitui cu un pronume.
[V.S.]
