Daca n-ai mai fi?

As vrea sa spintec cerul, sa trec dincolo de norii care-mi apasa, cu atata maiestrie, umerii...Sa-l rup in mii de bucati, si sa Te gasesc undeva-ntr-un colt, sa ma prind de gulerul hainei Tale, si sa urlu clar si raspicat : "Ma doare, Isuse! Ma frange viata, Doamne!"...Dar ma gandesc ca nu cunosc limba Ta. Nu stiu sa-Ti vorbesc in cuvinte sfinte care sa-Ti deschida inima. Ce forma are inima Ta? Si ce culoare? Cand pui mana pe ea, cum bate?
Praful asta de pe picioare nici nu stiu de unde l-am adunat. Am batatorit prea mult pamantul, si tot nu m-am intors in el. De ce nu gasesc drumul catre inceput? Ce nenorocire mi se intampla! Nu vrei sa ma nasti din nou? Din ceva care rimeaza cu dragostea...
Nu-mi place sa-Ti scriu aici, in vazul tuturor, dar mi-e frica de-o intalnire in doi...Mi-e teama ca nici de data asta nu va aparea o Mana care sa-mi mazgaleasca peretii...
Prinsa intre promisiune si ceea ce cunosc, ma avant sa dau cu pumnul in nori. Un gand mi se aprinde, si-ntuneca tot cerul: Ce-ar fi daca, pentru o secunda, n-ai mai fi? Si ma intorc...

Moarte în Lumină...

Am vazut de toate. Am gustat din toate. Gust amar, gust dulce, lumină şi întuneric. Te-am pierdut de mii de ori şi m-ai găsit de-un infinit. Rătăcesc de când mă ştiu. Mă lepăd de toate şi-apoi îmi umplu desaga cu alte comori lumeşti. Mi le fură hoţii şi le mâncă moliile, iar eu dau cu pumnii-n Cuvânt. Unde mi-e dragostea dintâi? Să fie zilele din urmă? Să fim oare înainte de sfârsit c-un singur pas? Şi-ncotro s-o apuc? De unde ştiu că făcându-l înspre Tine n-am să mă prăbueşc într-un abis fără final?
Te strig de la poalele muntelui: "Ridică-mi aripile şi aşează-mi-le din nou lângă umeri, să mă înalţ spre vârful din care m-am rostogolit ca-ntr-un vis!" De aici nu-Ţi pot vedea decât poala hainei, şi albul ei îmi arde privirea. Cine a aşezat atâta întunecime între cer şi pământ?
Îmi strâng armura, şi mâinile mi se încleştează pe scut; cu coiful mânturii într-o parte şi râvna Evangheliei, mă avânt pe cărarea 'ceasta pe care au rămas urmele paşilor lui Dumnezeu.
Ajută-mi, Doamne, să sar in hăul dintre noi, şi prinde-mă...sau lasă-mă sa mor lângă tălpile Tale...Voi fi murind frumos...

Amurgul unui drum...

[Ferice de cei ce plâng, căci ei vor fi mângâiaţi.]

Miroase a capăt de potecă...
Acest drum scurt,
dar presărat la tot pasul cu maci
şi flori de soare...
Această bucată de pământ
îşi scutură acum ultima floare...
Mă strigă un alt început
Şi recunosc glasul -
Mi-ai mai scris cu el încă o mie de poveşti
Nereuşite...
Un strop diafan
De apă, amestecată cu zori
Îşi face loc pe sub învelitoarea ochilor...
În scurta-i călătorie spre nimic
Îmi lasă o urmă pe obrazul drept...
Şi-n pata asta umedă
Îţi pui degetul şi scrii...

Mă îmbrăţişezi...
Şi-n mângâierea-Ţi, Isuse
Îmi plămădeşti inima
Din nou.